În Văceni, Teleorman, pista de biciclete și trotuarul merg acum unul lângă altul. Rețeaua de apă curentă nu a prins loc între ele. În traficul imaginar al dimineții, vehiculul cel mai folosit pe asfaltul nou este o pereche de găleți.
Pista a apărut printr-un proiect finanțat din PNRR. Trotuarul a trebuit făcut separat, din bani locali, după ce Poliția Rutieră l-a cerut pentru aviz. Satul a primit astfel două feluri de a merge pe lângă drum, deși pentru lucrul pe care îl cari acasă tot brațele țin loc de conductă. Nu localnicii au încurcat prioritățile; ei folosesc ce există.
Un călător ajuns aici ar putea crede că diferența dintre pista verde și trotuarul gri se măsoară în viteza cu care se umple găleata. Nu se măsoară. Pe primul traseu ar încăpea o bicicletă, pe al doilea un pieton; apa nu are categorie în planul de mobilitate. Dacă pui gălețile pe portbagaj, obții cel mult navetă sustenabilă la fântână, nu robinet în bucătărie.
Mai există un detaliu foarte local: pista se întrerupe la o troiță și continuă dincolo de ea. Pentru ciclistul ipotetic, asta înseamnă ocolire. Pentru omul cu două găleți pline, înseamnă încă o decizie de traseu pe care nu a cerut-o nimeni. Ulița noroioasă alăturată rămâne, măcar, consecventă de la un capăt la altul.
La următoarea numărătoare de kilometri, asfaltul nou poate ieși excelent. Gălețile nu apar în raport: n-au kilometraj, doar urme pe palme.
