București, ora 23:47, după o noapte în care naționala de handbal a făcut istorie (din nou, dar de data asta cu acte în regulă), am reușit să obținem o performanță cu adevărat remarcabilă: am bătut Suedia, campioana mondială a tupeului nordic, cu un scor pe care istoricii îl vor numi „dubla măsură a gloriei”. Dar, în timp ce jucătorii noștri ridicau trofeul virtual peste capetele lor transpirate, o altă bătălie se pierdea lamentabil, cu 10-0, la capitolul modestie. Pentru că, să fim serioși, cine are nevoie de medalii când ai conferințe de presă în care sportivii explică, cu lux de amănunte, cum au „salvat onoarea neamului” în timp ce adversarii suedezi se uitau la ei ca la niște extratereștri care tocmai au descoperit roata?
Reacția Oficialităților: „Am câștigat la handbal, dar am pierdut la umilință publică”
Prima declarație incendiară a venit direct de la președintele Federației Române de Handbal, domnul Vasile „Mâna de Fier” Popescu, care a convocat o conferință de presă de urgență la ora 2 dimineața, doar ca să ne asigure că „modestia este o problemă structurală, nu una individuală”. Domnul Popescu, vizibil emoționat, a ținut să sublinieze că „jucătorii noștri au demonstrat o umilință extraordinară, în sensul că au refuzat să-și ia laudele pentru victorie, preferând să se laude cu faptul că nu se laudă”. Un cerc vicios al smereniei, care a lăsat jurnaliștii prezenți cu gura căscată, dar nu de admirație, ci de confuzie maximă.
„Îi felicit pe băieți pentru că au reușit să piardă atât de frumos la modestie, într-o competiție în care eram siguri că vom lua aurul. E o performanță pe care doar românii o pot atinge: să câștigi la handbal, dar să pierzi la capitolul smerenie cu 10-0, fără să primești nici măcar un cartonaș galben. Bravo lor, au demonstrat că pot fi învinși cu stil!”
În timp ce domnul Popescu își ștergea o lacrimă de mândrie (sau de disperare, nu s-a putut stabili exact), unul dintre eroii naționali, interceptorul Alexandru „Sprintul Carpaților” Ionescu, a simțit nevoia să intervină în direct la o emisiune sportivă, nu ca să vorbească despre victorie, ci ca să ne explice, timp de 15 minute, de ce el personal nu se simte erou. „Eroi sunt oamenii care muncesc zi de zi la metrou, nu eu care arunc o minge într-o poartă”, a declarat Ionescu, cu o privire atât de profundă, încât moderatorul a rămas blocat câteva secunde, crezând că a intrat într-o parodie a unui film cu filozofi greci. A urmat o pauză incomodă, în care singurul sunet era zgomotul de clacă al colegilor săi care dădeau din cap aprobator, dar fără să spună nimic, de teamă să nu pară și ei prea mândri de propriile lor realizări.
Ce spun martorii oculari: „Am văzut un fundaș care a cerut iertare mingii că a prins-o”
Un corespondent special al ZMEU, trimis la fața locului (adică în parcarea Sălii Polivalente, unde se împărțeau covrigi gratis), a reușit să discute cu un martor ocular, domnul Gheorghe „Pesimistul” Dumitrescu, care a asistat la toată scena. „Am văzut un fundaș, nu-i spun numele să nu-i fac reclamă, care după ce a prins o minge decisivă, s-a întors către adversarul suedez și i-a cerut scuze în suedeză, spunându-i că îi pare rău că a fost atât de lent în reacție. Suedezul a rămas blocat, nu știa dacă să-i dea mâna sau să cheme arbitrul. A fost un moment de pură jenă sportivă, dar și de pură artă a auto-sabotajului”, a povestit Dumitrescu, care părea să fi dezvoltat o teorie întreagă despre „complexul național de inferioritate transformat în superputere”.
Un alt incident, demn de o anchetă parlamentară, s-a petrecut la vestiare, unde unul dintre jucătorii de rezervă a refuzat să-și primească medalia de participare, susținând că „ar fi o lipsă de respect față de colegii suedezi care au pierdut din cauza ghinionului și a arbitrilor, nu pentru că noi am fi fost mai buni”. Această declarație a fost urmată de un cor de aprobări din partea întregii echipe, care a decis în unanimitate să-și predea trofeele către Federația Suedeză, „ca un gest simbolic de recunoaștere a superiorității lor morale”. Desigur, suedezii, care nu sunt obișnuiți cu asemenea gesturi de autoflagelare, au refuzat politicos, crezând că este o farsă de prost gust. În cele din urmă, trofeul a fost lăsat pe masa din centrul sălii, unde a stat neatins până la ora 5 dimineața, când un paznic l-a luat acasă „ca să nu se piardă”.
Specialiștii în psihologie sportivă au fost chemați să explice acest fenomen paradoxal, dar au ajuns la concluzia că „România a dezvoltat o nouă disciplină olimpică: pierderea deliberată la capitolul încredere în sine, ca formă de rezistență pasivă la succes”. Unul dintre psihologi, doctorul Radu „Freudul de Buzunar” Munteanu, a declarat pentru ZMEU: „Este un mecanism de apărare extrem de sofisticat. Dacă recunoaștem că suntem buni, ne asumăm o responsabilitate imensă. E mult mai ușor să fim modești, pentru că astfel nu avem nimic de pierdut. Practic, jucătorii noștri au descoperit cum să fie învingători fără să-și asume victoria. E genial, dar și absolut stupid, în același timp”.
Între timp, în timp ce presa internațională a început să scrie articole despre „echipa care a refuzat să sărbătorească”, iar comentatorii suedezi și-au cerut scuze public pentru că au crezut inițial că românii sunt „aroganți” (când de fapt erau doar „profund timizi”), fanii români, adunați în fața ecranelor, au avut o reacție pe măsură. „Nu știu de ce ne mai chinuim să câștigăm, dacă jucătorii noștri se simt vinovați pentru asta”, a spus un suporter dezamăgit, care a aruncat cu o pâine în televizor. „Așteptam să-i văd pe băieți dansând, aruncând cu tricouri în mulțime, făcând declarații pompoase la adresa suedezilor. Dar nu, ei stăteau acolo, cu capetele plecate, ca niște călugări în postul Paștelui”.
În încheiere, trebuie să recunoaștem că am reușit, într-un mod cu totul involuntar, să transformăm o victorie gloriosă într-o lecție de smerenie extremă, care va fi studiată în manualele de psihologie timp de decenii. Poate că nu am câștigat la capitolul modestie, ba chiar am pierdut rușinos, dar am câștigat ceva mult mai valoros: am demonstrat că românii pot fi învinși chiar și atunci când câștigă. Și asta, dragi cititori, este o performanță pe care puține nații o pot egala.
